„Unele amintiri se păstrează în fotografii. Altele, în povești. Iar unele primesc un nume și devin parte din familie.”
SERAFINA:
„Tata… și dacă într-o zi o să uităm de ce am râs atât de tare?”
TATA:
„Atunci o întrebăm pe Alesia, mama.”
SERAFINA:
„Și ea o să-și amintească?”
TATA:
„O să ne amintească ce i-am povestit. Dar știi ce-mi place cel mai mult?”
SERAFINA:
„Ce, tata?”
TATA:
„Că nu trebuie să-i dăm nimic de făcut ca să aibă un loc lângă noi.”
🩷
O ALESIA. O MIE DE MUTRIȘOARE
BUNĂ! EU SUNT ALESIA! 💗
„Până acum, Serafina și Tata v-au povestit despre mine. Dar cred că a venit timpul să ne cunoaștem!”
Și uite așa, Alesia și-a găsit vocea.
Nu pentru că avea nevoie de ea ca să fie iubită.
Ci pentru că, într-o zi, am putut să auzim ceea ce până atunci păstrasem în inimile noastre.
Acum, când o ascultăm, nu auzim doar o bursucică povestind.
O auzim pe Alesia. Așa cum am cunoscut-o noi dintotdeauna.
Și poate că acesta este cel mai frumos lucru dintre toate:
Nu trebuie să faci nimic extraordinar ca să ai un loc într-o familie.
Trebuie doar să fii tu.
SERAFINA & TATA 🤍🩷💙
← ÎNAPOI LA BIBLIOTECA VOCILOR
← Back to the Solenara Labs Family
← Back to the Land of the Illuminated Maps
